What an adventure

Luni am fost la teambuilding in Brasov, la Parc Aventura. Pe scurt, parcul este amplasat in padurea de la marginea cartierului Noua; exista 6 trasee care folosesc 92 de platforme amenajate pe 80 de copaci. Intre platforme exista “jocuri” (mie-mi place sa le spun “instrumente de tortura din iad”) care-ti pun la incercare diferite abilitati.

Buuun, am ajuns acolo pe la 12, ni s-a facut instructajul, am fost echipati [echipamentul include un scripete pentru tiroliana, manusi si doua carabiniere care trebuie asigurate in permanenta] si am purces spre traseul verde. Eu am rau de inaltime, deci primele jocuri mi-au dat o senzatie de placere amestecata cu frica. Dupa ce m-am obisnuit, frustrarea mea era aglomeratia – petreceam cam mult timp pe platforme (pentru ca un joc poate fi facut de o singura persoana).

Ma asteptam sa-mi fie frica de sectiunile cu tiroliana, dar erau cele mai relaxante. In schimb, celelalte jocuri iti solicitau diferite grupe de muschi, iar daca nu aveai tehnica, riscai sa iesi cu julituri si vanatai. Evident, inaltimea aducea aportul ei de adrenalina, pentru ca era mult mai nasol sa faci manevre la 15-20 de metri inaltime, decat la 2-3 metri de sol.

Dupa traseul verde, a urmat cel albastru. A fost un pic mai dificil, dar ma obisnuisem cu jocurile, iar inaltimea nu ma deranja atat de mult, pentru ca eram asigurat. Cel mai misto mi s-a parut un joc numit “Tarzan” in care te aruncai cu o franghie care te propulsa cu viteza intr-o plasa, care te zguduia bine prin miscarile ei de du-te-vino. Exact ca-n filmele alea cu muste care se prind in panze de paianjen.

Cand credeam ca n-o sa ma mai surprinda nimic a venit traseul rosu, frate. Saltul de dificultate fata de traseul albastru era imens. Jocurile deveneau din ce in ce mai solicitante si erau cazuri in care “paralizai” vreme de 20-30 de secunde in mijlocul jocului.De notat a fost un joc cu o scara interminabila, la un unghi abrupt, dar nu suficient de abrupt cat sa nu vezi la ce inaltime te afli. Apoi a mai fost un joc in care te suiai pe un skateboard, iar in momentul in care erai cu ambele picioare pe el, trebuia sa fii in echilibru, pentru ca pornea cu viteza inainte, fara sa mai poti face ceva in privinta asta. Alt joc greu si interminabil a fost “Purgatoriul”, si mi-a fost clar ca destinatia e iadul, pe masura ce jocurile deveneau din ce in ce mai stresante, mai ales chiar daca urcam din ce in ce mai sus.

Aici lucrurile devin interesante

Cireasa de pe tort a venit la final. Acumulasem ceva frica din cauza inaltimii, eram destul de obosit si tot ce trebuia sa fac era sa trec de vreo 10 franghii cu inele in capat. Floare la ureche, doar ca dupa 3-4 inele erai atat de obosit, incat nu mai aveai forta nici in maini, nici in picioare. Eu am ajuns pe la al cincilea. La un moment dat am schitat un gest disperat de a ma apuca cu dintii de franghie, deci era naspa situatia. M-am ambitionat si, in disperare de cauza, am zis ca trebuie abordez problema cu tupeu, precizie si rapiditate. Mi-a iesit manevra la primele 2 inele. La al treilea mi-a alunecat piciorul. Eram disperat, nu mai puteam sa ma tin, deci am mai incercat o data cu ultimele forte:

Prind inelul. Victorie! Aaah, fuck, iar imi aluneca piciorul. Il imping cu forta. Acum imi aluneca spre interior. Staaai, staaai, ca nici asa nu-i bine. Too late. Ce-a urmat a fost prea rapid ca sa apuc sa ma sperii, dar suficient de dramatic ca sa-i sperii zdravan pe colegii care ma asistau de pe margine. Mi-a intrat tot piciorul prin inel (evident ca am o vanataie de toata frumusetea in zona genunchiului). In momentul ala mi-era sa nu-mi rup ceva, dar gravitatia m-a ajutat, pentru ca, dupa cum se vede in ilustrarea total realista si deloc exagerata de mai jos, am cazut cu capul in jos, eliberandu-mi si picioarele din inele.

Spre disperarea celor de pe margine, am hotarat ca atarnand la 20 de metri, cu pamantul invartindu-se sub mine, e un bun moment sa ma relaxez. Am stat asa vreo 3 minute, doar ca am inceput sa simt kilogramele in plus (acum am rani si in zona aia). Deci, pentru inca un moment dramatic, m-am intors cu capul in jos:

“Ce faci, tampitule, ai innebunit?”
“Aaaa, ce bine eeee.”
“Intoarce-te odata, in plm.”
“Nuu, e mistoo, e mistoo. This is niiceee and relaxing.”

Urmatorul pas era sa pun scripetele si sa folosesc tiroliana. Mi-am incolacit picioarele in jurul sarmei, l-am pus (cu greu). Acum tot ce trebuia era sa ma folosesc de maini si sa ma deplasez spre colegii care ma asteptau pe platforma. Pacat ca nu mai puteam sa-mi descolacesc picioarele. ) Pana am reusit sa le iau de pe sarma, mi-am consumat toata energia si nu ma mai avut forta in maini ca sa trag pana la capat, deci am alunecat spre prima platforma (cea de la care pornisem). Aaaaaargh! Toata munca in zadar?!

Pe platforma am mai stat 10 minute, imbratisand copacul si strigand dupa mama. Intr-un final mi-am facut curaj si m-am aventurat din nou (evident, direct cu scripetele). Mi-am luat avant si am inceput sa trag tare (mi-era teama ca iar o sa ma inec ca tiganul  la mal la 1-2 metri de platforma destinatie). Tocmai din cauza ca am exagerat, in 3-4 secunde eram deja in celalalt capat. Au mai urmat 2 tiroliene si un joc si cosmarul s-a terminat.

Voteaza articolul pe Blogoree

A fost misto senzatia de la final, chiar daca nu am reusit sa trec de jocul cu inelele fara sa ma folosesc de scripete. As repeta experienta, in ciuda vanatailor, juliturilor si febrei musculare de care n-o sa scap decat in vreo 3-4 zile. Mai ales ca nu am incercat traseul negru, cel mai greu. Daca ajungeti prin Brasov si vreti sa omorati 3-4 ore, asta e o modalitate destul de interesanta, v-o recomand.