Despre placerea de a scrie

Fie! Hai să vorbim. Să vorbim despre minunata şi luminoasa mea viaţă…

De unde să începem?

De multe ori eşti stăpânit de idei stăruitoare: ziua şi noaptea nu te gândeşti decât la lună, de pildă. Am şi eu o lună a mea. Zi şi noapte duc povara unui gînd ce nu mă părăseşte… Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie… N-am isprăvit bine o povestire, când, nu ştiu de ce, trebuie să scriu o a doua, apoi o a treia, după a treia o a patra… Aşa, scriu şi eu cum aş merge cu caii de poştă, fără întrerupere, şi nu pot altfel. Şi acum te-ntreb: ce e luminos şi minunat în toate astea? O, ce viaţă barbară!

Uite, acum stau de vorbă cu dumneata, îmi pun tot sufletul, şi totuşi nu pot să uit nici o clipă că mă aşteaptă o nuvelă neterminată. Văd un nor care seamănă cu un pian. Mă gîndesc: trebuie să pomenesc undeva, într-o povestire, că pe cer plutea un nor care seamănă cu un pian. Miroase a heliotrop? Repede îmi fixez în minte: un miros foarte dulce, floarea văduvelor. A se pomeni în descrierea unei seri de vară. Te iscodesc pe dumneata şi mă iscodesc şi pe mine, la fiecare frază, la fiecare cuvânt şi mă grăbesc să închid aceste fraze şi cuvinte în cămara mea literară: poate-mi vor trebui!

După ce am isprăvit o lucrare, alerg la teatru sau la pescuit. Ar trebui măcar atunci să mă odihnesc şi să uit. Da’ de unde! În capul meu a şi început să se mişte, ca o ghiulea, un subiect nou. Şi iarăşi mă simt târât spre masa mea de lucru, şi iarăşi mă grăbesc să scriu, să scriu mereu. Aşa mi se întîmplă mereu. Neliniştea vine din mine, simt că-mi irosesc viaţa, simt că pentru mierea pe care o împart orbeşte atâtor necunoscuti risipesc polenul celor mai frumoase flori ale mele, le smulg şi le calc în picioare rădăcinile.

Nu sunt oare un nebun? Oare cunoscuţii şi prietenii mei se poartă cu mine cum s-ar purta cu un om sănătos? „Ce mai scrii?” „Ce ne vei mai dărui?” Mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi cuvinte! Şi mi se pare că toată atenţia cunoscuţilor, laudele şi entuziasmul, toate sunt numai înşelăciune. Mă mint ca pe un bolnav, şi uneori mi-e teamă că se vor apropia de mine pe furiş, pe la spate, că mă vor înşfăca şi mă vor duce la balamuc!

Chiar în anii tinereţii mele, în cei mai buni ani ai mei, ca scriitor începător, a fost un chin neîntrerupt. Scriitorul mărunt — mai ales când nu-i merge cu scrisul — se simte stângaci, inutil, neîndemânatic, nervii îi sînt încordaţi, iritaţi. Dă neîncetat ocol celor apropiaţi de viaţa literară şi artistică, nerecunoscut, neluat în seamă de nimeni, temându-se să privească oamenii în fată, asemenea unui jucător pasionat care nu are bani. Necunoscându-mi cititorii, nu ştiu de ce mi-i închipuiam duşmănoşi şi neîncrezători. De public mi-era teamă, mă îngrozea. De câte ori mi se juca o piesă nouă mi se părea că în sală toţi oamenii bruni îmi sunt vrăjmaşi şi că celor blonzi nici nu le pasă de mine.

O! Ce chinuri îngrozitoare!

Citat din Pescarusul, de A.P. Cehov
[Trigorin, vorbindu-i Ninei despre viaţa de scriitor]