Cel mai tare articol pe care l-ai citit vreodata

OK.. cam asta e ideea: avem aici un text in formare. Incerc sa creez o poveste cu ajutorul vostru. Tot ce trebuie sa faci e sa scrii un comentariu care sa completeze textul deja existent si eu il voi integra in text (accept si inputuri sub forma de ping-back ). Adica.. facem un fel de collective writing si o sa iasa ceva misto. Cateva reguli: poti interveni de cate ori vrei.. numai sa nu fie de doua ori la rand. Ideal ar fi sa tii cont de ce s-a povestit pana in momentul respectiv si sa nu introduci chestii nenecesare. In acelasi timp, incearca sa faci povestea sa avanseze si sa nu se invarta in jurul cozii. Cand vom fi creat un articol care sa se ridice la inaltimea titlului (sau in orice caz.. sa fie suficient de lung).. il voi re-publica.

M-am trezit brusc, tulburat de niste ganduri care de obicei nu-si au locul in.. capul meu (unde altundeva te astepti sa gasesti ganduri?) Celula era.. mai ingusta decat ma asteptam. Gandurile se loveau unele de altele in incercarea disperata de a iesi la suprafata. Si totusi nimic nu se intampla.. Asa ca am decis sa iau lucrurile in propriile maini si am apucat de guler unul din ele la intamplare. De ce scriu oamenii pe bloguri? De cand a devenit.. blogul atat de popular pentru niste suflete atat de simple precum ‘noi’? Cand si unde se sfarseste firul nesfarsit al gandurilor!? Am vaga banuiala.. ca acest articol devine prea serios. Poate ar trebui sa beau o bere si sa nu-mi mai bat capul cu probleme inexistente. Daca nici alcoolul nu-si face efectul, singura solutie ramane.. sa renunt si la asta pentru ca nu inteleg cum de unii reusesc sa obtina ceea ce isi doresc atat de repede, iar altii se chinuie in neant. Cata incredere iti trebuie si de cata.. rabdare ai nevoie pentru a-ti depasi conditia? Acest ultim gand m-a lovit ca un pahar de apa rece peste fatza. “Pentru Dumnezeu, trebuie sa fac ceva cu viata mea”. Asa ca am parasit pentru totdeauna celula aia nenorocita, in cautarea unei provocari. In doua ore eram imbarcat in trenul care se indrepta spre.. incercarea vietii mele. Am inceput sa cred ca.. nici eu nu sunt sigur ce e aceea o incercare. Dar parca nu sunt nici Harap-Alb sa trec prin probele de foc pentru a.. deveni eroul pe care poate o intreaga viata l-am asteptat.. eroul propriei mele conditii, al propriei mele constiinte. Sau poate ca nu asta caut de fapt, poate ca imbarcarea spre trenul vietii nu era decat o metafora pentru ceea ce avea sa se intample mai tarziu, in amalgamul sinapselor ce aveau a lega adevarate.. povesti. Mi-am dat seama ca era simplu. Ca singur imi ingradisem libertatea, si ca doar singur am putut iesi din celula. Mi-am dat seama ca blogul asta era pentru mine si despre mine. Trenul se oprise intr-o statie cu nume indescifrabil. Am scos o foaie goala si am cerut un pix de la batrana de langa mine. Culmea ca avea. Am inceput sa pun pe hartie ce imi propun sa fac ca sa fiu fericit:

• sa fiu capabil sa ma bucur cand ies pe locul 6 in loc de primul loc (vezi postul anterior)..
• sa fiu capabil sa lucrez in echipa si sa respect munca celorlalte persoane implicate
• sa nu zabovesc prea mult la lista asta si sa trec la actiune
• sa.. nu-mi doresc mai mult decat pot face, sa nu incerc sa fiu altcineva decat eu insumi..
• sa iau problemele de coarne si sa dau cu ele de pamant..
• sa pot inspira celorlalti ca iubirea adevarata e neconditionata.

Am ridicat privirea. Batrana disparuse. M-am uitat la ceas. Trecusera 3 ore. In acel moment m-am intrebat daca ce mi se intampla e real sau daca devenisem prizonierul propriilor mele ganduri. Am urlat cu disperare, dar nimeni nu ma auzea. Mai exista o singura solutie: am dat foc la hartie si m-am simtit liber. Am inceput sa cutreier strazi cu nume ciudate si am intrat in prima carciuma.. in care toata lumea dansa. Am baut un white russian. M-am uitat la miscarile oamenilor si m-am aruncat si eu. Am dansat. Chiar daca nu sunt genul, am lasat ritmul sa ma descatuseze pana la capat. Din aburul care invaluia incaperea, doi ochi ma urmareau, imi ardeau trupul, secandu-mi broboanele de sudoare. Nu mi-a venit sa cred. Eram eu in partea cealalta a incaperii, imbracat intr-un costum elegant, prea elegant pentru gusturile si banii mei. Eu ma uitam la mine, printre miscarile lascive ale oamenilor, cu un zambet ironic. Parca dintr-odata simteam ca locul meu nu e acolo. Ce am eu in comun cu oamenii astia? Ma opresc si fac un pas in spate, ca sa-i pot privi pe toti. Majoritatea sunt deja beti: fetele chicotesc, danseaza bezmetic; barbatii se invart mandri in jurul lor, mai iau o gura de tarie, isi aprind o tigara.. Eu sunt singur in mijlocul tuturor. Incerc sa-mi aduc aminte care dintre noi a fost de vina ca relatia n-a mers mai departe si constat ca a trecut mult timp de cand n-am mai vazut-o. Mi-e dor de ea. Sau poate ca mi-e dor doar de mine si de felul meu de-a fi in jurul ei? Mi-a disparut increderea in mine de cand nu mai e ea.. sau poate ca de-abia acum sunt gata sa merg mai departe. Ce am eu in comun cu oamenii astia? Traiesc, respir, sufar, iubesc. Da, cred.. ca pot sa revin ceea ce-am fost inainte de Ea. O sa-mi iau viata in propriile maini si nu o sa ma mai plang. Maine dimineata, la prima ora.. as! de cate ori am mai zis asta? Nu conteaza! Acum e pe bune. Deci, maine dimineata, la prima ora.. “NU!! Acum!”, mi-am zis. Am parasit cladirea, cu o destinatie clara in minte. Afara ploua torential, dar nu-mi pasa. O multime de curiosi care se adunase la intrarea unui parc m-a abatut din drum. M-am apropiat. Nu mi-a venit sa cred: in mijlocul lor se afla cea mai frumoasa faptura pe care o vazusem vreodata. M-am uitat uluit cum picaturile de ploaie dansau, mangaindu-i corpul, iar ea dansa, mangaind ploaia. Avea o figura.. aparent comuna si oarecum vulgara. Dar ceva din zambetul ei m-a facut sa ma opresc din drum si sa o privesc fascinat minute in sir sau poate doar secunde. Dar in mintea mea pareau ore. Ceva din ea imi aducea aminte de.. trecut. Ce simtisem atunci, ce gandisem, totul imi revenea in minte. Dar destul, am zis atunci, gata cu melancolia. O sa traiesc in prezent de acum incolo! E drept ca.. prezentul nu poate sa imi ofere aceleasi zambete, aceleasi chicote de fericire, aceiasi fluturi in stomac, aceeasi stare euforica, dar poate nu asta caut. Poate ca.. e momentul sa traiesc fara ea.. macar pentru o perioada, poate ca am nevoie de timp sa ma descopar.. si daca stau bine sa ma gandesc e ca si cum m-am trezit dintr-un vis frumos, insa ma simt liber si incep sa.. imi vina idei noi. Si daca as scrie o carte? Daca as cuprinde acolo intreaga poveste? Nu ma gandesc la.. infinitele probleme ce imi seaca existenta deja imbibata in alcool de calitatea a 2-a. Oare daca scriu o biografie imi pierd propriul ‘eu’?Imi pierd intimitatea si cu ea propria judecata? Poate daca as reusi sa fiu obiectiv as putea sa.. impartasesc Celuilalt doar inaltimile pe care le-am aflat. Si, in final, la ce ar conta? Poate la nimic.. oare cati ar intelege, oare cati ar avea rabdarea sa gandeasca printre sutele care m-ar judeca pentru simplul fapt ca sunt om. Dar oare nu si ceilalti.. viseaza, iubesc, sufera, adora, urasc. Oare sunt singurul.. care viseaza la o lume perfecta cu oameni imperfecti, care sunt liberi sa se redescopere si reinventeze, care cred inca in liberul arbitru si ca fiecare isi face propria viata?

THE END(?)

P.S. Remember.. there’s no “I” in team.